Clica de la Electrocarbon. Cum se fură o fabrică (II)

Fostă întreprindere de stat cu mii şi mii de angajaţi, SC Electrocarbon SA a încăput, în 2003, pe mâna unor şmecheri potenţi financiar şi cu spate asigurat, Emil Mihai Tufan şi Mihai Anastasescu, care o folosesc astăzi mai mult ca sursă de câştig pentru alte firme. În definitiv, Electrocarbon a fost preluată de cei doi cu intenţia de a pune monopol pe piaţa electrozilor siderurgici. Deşi preluarea s-a făcut ilegal, cei doi – şi alţii implicaţi – au scăpat teferi dintr-un proces cu multe semne de întrebare.

Şirul faptelor celor care pot fi acuzaţi de încălcarea legii în privinţa Electrocarbon SA Slatina începe în 1999, atunci când Asociaţia Salariaţilor – PAS, înfiinţată în 1996, a privatizat societatea prin cumpărarea, în cadrul unei licitaţii, a 52,87% din acţiunile companiei de la stat, reprezentat de Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), devenit ulterior Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS). Pentru plata acestor acţiuni, cei care au pornit pe calea privatizării au făcut două împrumuturi: unul, în sumă de 314.000 de dolari, făcut în nume personal de preşedintele PAS, Nicolae Bucă, pe atunci director economic al Electrocarbon şi vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie, care s-a împrumutat de la un om de afaceri sârb, banii fiind folosiţi la plata taxei de înscriere la licitaţie; altul, de 715.000 de dolari, contractat de PAS de la un fond de investiţii din Cipru, Famsor Investments System Management Limited, pentru o perioadă de şase luni. Este vorba de contractul 110/24.08.1999, prin care împrumutatul s-a angajat că va folosi banii doar la cumpărarea celor 4.220.162 de acţiuni de la FPS. Probabil că imediat după plata acţiunilor, efectuată în baza contractului nr. 139 încheiat între PAS şi FPS la data de 9 aprilie 1999, în mintea unora a mijit ideea unei afaceri care s-a dovedit ulterior păguboasă pentru majoritatea membrilor Asociaţiei Salariaţilor şi fructuoasă doar pentru o minoritate. Cert este că la data de 28 martie 2000, la nivelul conducerii Asociaţiei Salariaţilor are loc un puci pus la cale de vicepreşedintele asociaţiei, Teodor Cărămizaru, prin care preşedintele PAS, Nicolae Bucă, şi directorul general al societăţii, Florea Sterie, sunt exluşi din asociaţie. Următorul pas a fost înstrăinarea unui pachet important de acţiuni către Rafinăria Dărmăneşti, controlată de omul de afaceri băcăuan Corneliu Iacobov, un apropiat al lui Cărămizaru.

Amănunte

La data de 13 octombrie 2000, între Famsor Investments System Management Limited, cu sediul în Limassol, Cipru, SC Rafinăria Dărmăneşti SA şi Asociaţia Salariaţilor din Electrocarbon se semnează un contract de cesiune de creanţă prin care societatea cipriotă cesionează creanţa deţinută asupra Electrocarbon, respectiv împrumutul acordat prin contract companiei din Slatina, rafinăriei controlate de Iacobov prin una dintre firmele sale, SC Imperial Oil SA. Potrivit contractului, Rafinăria Dărmăneşti se obligă să plătească firmei cipriote 824.216,25 dolari, reprezentând creditul de 715.000 dolari acordat de ciprioţi PAS Electrocarbon şi dobânda aferentă în valoare de 109.216,25 dolari. Zice-se că plata s-ar fi făcut prin dispoziţia de plată valutară externă seria B, numărul 1116239, un document cu mai multe rubrici necompletate şi care nu poartă autorizarea Băncii Naţionale a României, nici referinţa băncii, nici data valutei, nici datele de identificare ale unui contract extern, nici viza băncii privind transferul efectiv etc. Dacă ne punem întrebări în legătură cu veridicitatea acestui document, ne putem întreba şi dacă societatea din Cipru o fi fost sau nu reală, cu atât mai mult cu cât în ambele contracte au semnat nu reprezentanţi direcţi ai firmei, ci avocaţi angajaţi. La o simplă căutare pe Google ar trebui să găsim informaţii privind identitatea acestei companii; nu se găseşte nimic. Surse din cadrul Electrocarbon susţin că în spatele companiei cipriote, cel mai probabil un offshor, ar fi putut fi oricine… din România.

Documentul prin care Rafinăria Dărmăneşti ar fi plătit creanţa PAS Electrocarbon – sub semnul întrebării

Un transfer cu bube-n cap

Cert este că amintitele documente au fost folosite de noul proprietar al creanţei la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, unde Rafinăria Dărmăneşti se adresează în 2001 pentru recuperarea banilor de la Asociaţia Salariaţilor a Electrocarbon – o manevră menită să acopere cu diverse documente transferul de acţiuni, dându-i nuanţe de legalitate. Astfel, cesionarul Rafinăria Dărmăneşti obţine sentinţa nr. 98/12 aprilie 2001 prin care Tribunalul arbitral admite acţiunea şi obligă pe pârâta Asociaţia Salariaţilor la plata celor 824.216,25 de dolari, sumă neachitată la termenul stabilit de părţi. În baza acestei sentinţe se obţine şi încheierea din 30 mai 2001 a Tribunalului Olt, care „încunviinţează executarea silită a titlului executor Hotărârea arbitrară 98/12.04.2001“. O ciudăţenie: deşi hotărârea Tribunalului arbitrar se referă la plata unei sume de bani, nicidecum la transferul de acţiuni, Rafinăria Dărmăneşti se vede peste noapte cu peste trei milioane de acţiuni la Electrocarbon, opera unui personaj de la Electrocarbon, Liviu Ţugulan, care semnează documente oficiale în calitate de vicepreşedinte al PAS. Acesta se prezintă în data de 14 iunie 2001 la Regisco SA, care ţinea evidenţa evidenţa acţionarilor societăţilor listate la Bursă, şi, în baza unei cereri între vii şi morţi, solicită transferul acţiunilor în contul Rafinăriei Dărmăneşti – o operaţiune ilegală recunoscută ca atare ulterior de Regisco SA, care, la recomandarea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM), anulează transferul. Pentru că nu le-a reuşit planul, cei de la Electrocarbon îşi mută evidenţa acţionarilor de la Regisco la Registrul Român al Acţionarilor (RRA), care, cu ştiinţă sau fără, efectuează transferul în afara legislaţiei în domeniu, fără să mai revină asupra lui. Să explicăm în ce constă ilegalitatea operaţiunii: transferul a fost realizat fără ca la baza lui să fi existat un titlu de proprietate asupra acţiunilor; legislaţia de atunci nu permitea transferul acţiunilor în locul unei creanţe; cererea în baza căruia s-a efectuat transferul a reprezentat un formular tip folosit îndeobşte doar la transferul de acţiuni între rude până la gradul II; la data la care a avut loc transferul acţiunilor, Asociaţia Salariaţilor dispunea de numerar în cont, ceea ce oblige executorul judecătoresc să se îndrepte asupra conturilor: contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Asociaţia Salariaţilor şi FPS interzicea transferul acţiunilor înainte de realizarea investiţiilor aumate în acel document. De altminteri, un document oficial în posesia căruia ne aflăm arată că Depozitarul Central, în fapt fostul Registru Român al Acţionarilor, dovedeşte că un astfel de transfer nu s-ar putea realiza.

•••

De precizat că un transfer similar al aceloraşi acţiuni, care prin manevre la fel de suspecte ajung de la Rafinăria Dărmăneşti la o altă societate controlată de Corneliu Iacobov, SC Rafo SA Oneşti, duce la arestarea, judecarea şi condamnarea definitivă la închisoare a trei oameni (Iacobov, Toader Găurean şi Marin Marin, administrator, respective director general adjunct la Rafo). Nimeni nu a luat însă la puricat întregul parcurs al pachetului de acţiuni şi, deşi Teodor Cărămizaru şi Liviu Ţugulan au figurat ca învinuiţi în rechizitoriul procurorilor DIICOT în baza căruia au fost condamnaţi Iacobov, Găurean şi Marin, cei doi au scăpat de belea într-un mod asupra căruia planează semnul întrebării. Despre toate acestea şi despre modalitatea în care Emil Mihai Tufan şi Mihai Anastasescu au ajuns stăpâni ai Electrocarbon – în episodul următor.